duminică, 29 aprilie 2012

Stuful de liliac

Autor:
Al.Macedonski



                            Era o zi senină ca fruntea de fecioară
                            Ce neturburată de-ai patimelor nori,
                            O zi în care şoapte de îngeri se coboară
                            Şi vin pe-o adiere să cânte printre flori.

                            Subţiri ca o dantelă urcau mereu din apă
                            Clădiri de nori fantastici ocoale dând pe lac,
                            Şi prins de-o rece stâncă pe care vântu-o sapă,
                            Gemea muşcat de vânturi un stuf de liliac.

                            Plăpândele lui ramuri abia înmugurite,
                            Văitându-se pe soarta ce-acolo le-a sădit,
                            Nainte de-a-şi da rodul mereu învineţite
                            Când ea veni să şeadă sub stuful oropsit.

                            Atunci acele ramuri deodată înfloriră
                            Ş-o ploaie azurie vărsată peste noi…
                            O! Doamne, acele clipe ce repede pieiră…
                            Uscat e liliacul şi nu mai suntem noi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu